Doctoratul

~ Căpşunăriţa ~ 36 comentarii

În urmă cu trei ani mi-am susținut cu brio lucrarea de doctorat. Am început studiile doctorale în 2009 și le-am terminat 7 ani mai târziu. M-am înscris la doctorat accidental, într-o perioadă când, mă învârtea printre joburi. Am fost un pic motivată de promisiunile deșarte ale profesorului meu, căruia îi trebuia doctori, ca să urce în treapta profesorală. Ce căuta el de fapt, erau bravi soldați, capabili și rezistenți care să termine o lucrare de doctorat, la pachet cu câteva publicații, cursuri susținute și participate, plus alte eforturi, suplimentare, ce presupun studiul la zi. În timpul ăsta, bravii soldați, ar trebui să se întrețină din burse, dacă le primesc, sau pe banii altora, căci cei care muncesc în paralele cu doctoratul, cel puțin în primii 4 ani, au șanse minime să-l finalizeze.

Doctoratul fiind e un studiu de cercetare abstractă, de care nu ai practic nevoie,  rămâne doar la latitudinea ta, daca îl faci sau nu. Motivarea trebuie să fie în tine, iar dacă tu ai facturi de plătit, copii de șters la cur, ori un loc de muncă fără legătură cu activitatea universitară, nu prea mai ai chef sau predispoziție să o arzi în filosofii, rearanjarea lumii și teorii existențiale, inutile momentan pentru bunul mers al societății. Eu când lucram, mă uitam la colegii mei de studiu, ca la niște pierde vară, ce trăiesc boem într-o enclavă. La studiile doctorale sunt în general mai mulți băieți/bărbați decât fete, pentru că ei au o predispoziție de durată mai lungă pentru filosofii și gândire abstractă. Fetele încep mai devreme și sunt mai silitoare în studiu, în timp ce băieții încep mai târziu, dar motivarea lor îi ține mai mult. După ce, își termină masteratul, fetele sunt în marea lor parte mature, au relații în care vor să se implice, alte priorități uzuale, iar gândirea lor abstractă le părăsește. Băieții în schimb, trec la maturitate mai greu, iar studiul doctoral este pentru ei o oportunitate să-și finalizeze dezvoltarea. Nu doar că se înscriu mai puține fete la doctorat, dar și mai puține termină doctoratul, pentru că o dau pe viața de zi cu zi, pe familie, copii, munca, iar doctoratul presupune detașare. Băieții se detașează mult mai ușor. In plus, sunt multe fete prost motivate, gen m-am înscris la doctorat, pentru că prietenul meu s-a înscris, ca să-l facem împreuna. Mult succes pentru el, că ea va renunța de la prea mult învârtit în oală, visat la rochie de mireasă sau când se termina amorul. Vorbesc aici despre doctorat în țările civilizate, ce nu are legătură cu România, ca pe acolo doctoratul însemnă xerox manual.

Am mai avut și două motivații personală. Prima a fost nevoia de finalitate, de cometare a studiului personal, pentru că atunci când mi-am terminat masterul, am simțit că nu am dobândit suficiente cunoștințe sau abilități, că ceva îmi lipsește. Apoi a fost regretul că, nu mi-am continuat carieră în învățământ, la care începusem să pun bazele încă din facultate, în România, și pe care am lăsat-o în urmă odată cu plecarea.

În primul an de doctorat am lucrat, deci nu am prea avut multe în comun cu ceea ce se întâmpla la universitate, participând activ doar la câteva cursuri și întâlniri cu promotorul. Am scris totuși un articol, de unde mi-a și venit idea cercetării, pe care am făcut-o ulterior. Mi-am dorit să combin utilul cu educația, căutând o aplicabilitate practică a cercetării mele. Și mi-am dorit o cercetare palpabilă, pe niște subiecți reali, gen oameni :). După primul an m-am decis să renunț, în urma unei discuții cu soțul, așa că m-a dus la promotor să-l informez de decizie. Trăsesem concluzia că, nu era de mine viața studențească. Eu aveam bărbat acasă, plănuiam un copil, locuiam la periferie într-o casă cu grădină și posedam deja un rulaj pe piața de muncă. Pentru că avea o întâlnire cu alt doctorand, am așteptat pe coridor câteva minute, iar în timpul ăla m-am răzgândit. Și așa, mi-am început cei 3 ani de studenție, ca bonus pentru cei doi ani lucrați în facultate și unul la masterat.

Din anul doi am dat-o pe studenție, cu buget redus, purtând discuții filosofice prin baruri obscure, participând la conferințe inutile sau făcând nopți albe la scris articole. Studenția doctorală are farmecul ei, pentru că nu ești nici student și nici profesor, ci doar un catalizator, între două lumi bine definite, încercând să treci din una în alta. Doctoranzi sunt bătaia pulii pentru profesori, care îi folosesc pe post de asistenți personali, descărcându-și pe ei cu ură toate frustrările, uzându-mi ca  pioni în intrigi universitare, furându-le munca și cercetarea fără jenă. Eu un proces de formare primit la curul gol și cu apă rece, prin umilință, care separă puternicii, de cei slabi. E proba de forța, unde se specifică clar că, înainte de a fi unul de-al lor, vei fi terfelit, ca să fie siguri că îți meriți locul. Toată atitudinea universității e construită în felul acesta, și realizezi că e așa  doar după ce termini, când ești doctor, și deodată capeți o altă valoare, un alte respect. E un proces care îi dezechilibrează pe cei care acumulează prea multe frustrări, pentru că le vor refula prin a fi profesori oribili ulterior.

În al treilea an am avut-o pe fiică-mea, iar la două luni după naștere am revenit în câmpul studiului la o conferința, iar de atunci am ținut-o tot așa. O împachetam frumos de acasă și o luam cu mine peste tot, defilând-o lejer cu ea în brațe pe holurile facultății. O schimbam fără grețuri pe o masă în camera doctoranzilor, o alăptam de la sân de față cu colegii de studiu, în timp ce dezbăteam proiecte sau teze doctorale.

Inutil să mai spun că eram regina locului. Măritată,  cu 3-4 ani mai în vârstă decât colegii mei mai tineri, care în marea lor majoritate trecuseră direct de la master la doctorat, eram doctoranda care arăta cel mai bine din toată grupa de gagici, dezinvoltă și vorbăreață. Mă urau majoritatea pizdele de pe acolo, pentru ca eu mă dădeam cu băieții, pe care îi găseam mai interesanți, mai spirituali și mai puțin problematici la colaborări.  Pentru că la doctorat trebuie să colaborezi, să înveți de la alții, să faci proiecte în comun sau doar să faceți schimb de semnături pe articole.

Am terminat lucrarea  târziu, după ce m-am angajat din nou, când am tăiat-o cu viața studențească. Am scris-o în 10 luni, în weekenduri, noaptea sau la muncă, când curul meu stătea lipit de scaun cu orele și mintea lucra concentrată să producă ceva inteligent. A mai durat un an și ceva până am finalizat tot procesul, după corecturi, recenzii, prezentații, examene și susținerea finală, pe care am exersat-o cu ceasul în mână.

Doctoratul mi-a dat în primul rând confirmare. Confirmarea gândirii mele, a abilităților analitice pe care le posed și a modului în care pun problemele. Doctoratul mi-a adus eliberarea de prejudecăți, limite, reguli, trecând din perspectiva de a repeta, la cea de a crea. Eu dintotdeauna am fost creator, iar doctoratul mi-a dat posibilitatea să-mi asum acest rolul, pentru ca instituțiile superioare de învățământ sunt in tarile civilizate laboratoarele de test ale societății. Doctoratul mi-a adus liniștea, nu fala celorlalți, pentru că știu și eu, și ei, că nu mai am nimic de demonstrat, fiind incontestabilă munca pe care am realizat-o. Au fost câțiva care m-au admirat deschis prin complimente apreciative, dar în marea lor majoritatea oamenii nu admiră asta, nu respectă și nici nu elogiază pe cineva care, este plasat mai sus decât ei, printr-o realizare incontestabilă. În schimb îl cam lasă în pace, nu se prea iau de el, iar plusul asta este suficient pentru mine.

Ce-i cu îmbrățișările?

~ Căpşunăriţa ~ 7 comentarii

Întâlnirile mele de pe Tinder sunt în marea lor majoritate one-Aperol-Spritz stand, care se termină după o oră. Are restaurantul un ceas deasupra ușii la care trag cu ochiul 🙂 și încerc să mă încadrez în timp. După ce ieșim din local, o cam ia fiecare pe drumu lui, căci eu nu am chef să afle domnii unde locuiesc, așa că le întind politicos mâna. Ei o ignoră și-mi trag o îmbrățișare în schimb. Mai intensă sau mai delicată, cu un pupic pe haină sau fără, toți au nevoia și dorința de a mă îmbrățișa. Unii o fac cu generozitate, ca o declarație subânțeleasă de „hai la mine în brațe, că din ele izvorăște afecțiune pură și protecție nemărginită”, alții o cerșesc, cu o strâmtoare inutilă, ca și cum s-ar agăța de mă-sa să nu-l lase. O parte sunt mai rezervați, mă îmbrățișează doar cu o drepta, când sunt plasați strategic în stânga mea, trăgându-mă înspre ei, probabil în anticiparea unui gest de-al meu de a închide cercul, dar care nu mai vine.

Frate, ce-i cu îmbrățișările astea, care vin cel mai mult de la cei cu care în mod evident nu simt o compatibilitate? Cu cât dezinteresul meu este mai mare, cu atâta își iau ei îmbrățișarea mai cu foc de la mine. Desigur, nu se pune problema să mă întrebe dacă și o vreau. Ei o iau, ca și cum ar fi o datorie de-a mea.

Dispretul

~ Căpşunăriţa ~ 14 comentarii

M-a întrebat cineva pe blog, dacă cred că vreunul dintre cititorii mei ar putea fi interesat de o relație cu mine pe termen lung.
Întrebarea a avut desigur un subânțeles, pe care l-am priceput imediat și căruia am vrut să-i răspund instinctiv, politicos și mai după ușă. Pentru că, căzusem automat în capcana încadrării.

De multe ori răspundem la întrebările greșit puse, preluându-le într-un format deja încadrat, după modul altora de gândire. Și atunci, oferim un răspuns care, nu ne reprezintă, pe care îl amplificăm și în care ne înnodăm inutil, din dorința de a ne face înțeleși. Doar că nu trebuie să facem asta. Ajunge doar să întoarcem tabla de șah.

Încadrarea nu era nimic mai mult decât faptul că sunt o femeie ușoară, arogantă, mai în vârstă, curtată și nu prea valoroasă, din moment ce îți expun cu tupeu pe un blog viața personală, gândurile perverse, fricile ciudate, greșelile prostești și rufele murdare. Cine s-ar însura cu una nașpă ca tine, a fost de fapt întrebarea?

Vă spun eu cine NU. Cu siguranță cineva care gândește chestiile de mai sus despre mine. Pentru că oamenii ăștia slabi nu cad in radarul meu de interes, și nu spun asta pentru că i-aș disprețui în aroganța mea, ci pentru că nu îmi pasă de ei. Disprețul, pe care îl manifestăm de multe ori față de alții, este de fapt un ghiveci al propriilor noastre limite, neîncrederi și frustrări, exprimate în moralitatea și standardele care ne convin.

Țin minte că și eu eram foarte morală față de cumnată-mea, când și-a părăsit bărbatul cu care avea un copil de doi ani, că s-a îndrăgostit de altu, însurat și cu două fete. Am judecat-o și bârfit-o cu plăcere, invidioasă pe puterea ei, pe decizia curajoasă și pe bucuria noii perspective. După ce am citit vreo 200 de pagini de emailuri dintre ea și amant, furnizate de cumnat (că ăla a spionat-o, nu glumă), mi-am schimbat total abordarea. Am ales să o înțeleg, să fiu empatică și să mă uit cu sinceritate la viața mea, scoțându-mi de sub preș toate durerile și nemulțumirile mele, înainte de a mă declara Maica Tereza Doi. După ce am început să-mi rezolv viața, nu am mai simțit nevoia să fiu o sfântă. Și a încetat sa ma mai intereseze ce fac alții cu viața lor, cum și-o trăiesc și cu cine, ce așteptări și pretenții au de la ea.

 

Frica de a refuza bărbații

~ Căpşunăriţa ~ 10 comentarii

Frica de a refuza bărbații am căpătat-o devreme, pe la 15 ani, în urma unei palme, pe care am primit-o peste obrazul stâng.

Eram în primul an de liceu, la ceva discotecă școlară, ținută în sala de sport cu colege de cămin. Dansam și noi pe acolo în grup, până a băgat DJ-ul una din aia mai lentă. Era o balada rock mișto și m-a luat un tip la dans. Am început să dansăm, făcând și noi o vreme, ceea ce vedeam în jur. Ne învârteam sictiriți pe loc ca restul cuplurilor, până când mi-a venit mie o idea genială. M-am dat un pic mai în spate, dezlegându-mă din îmbrățișarea lui grea și banală, apoi mi-am fixat un picior între picioarele lui și m-am pus la dat din cap, în ritmul melodiei. Tipul, l-a început m-a privit surprins, apoi i-a plăcut și a început să mă imite. Dintr-o dată, dintr-un cuplu banal, am devenit atracția ringului de dans: un el și o ea, fluturându-și pletele în ritmul muzicii. Am dansat o vreme, până s-a schimbat muzica, cu el declarându-mi admirația totală – ești bestială, așa se zicea pe vreme aia – iar eu realizând că, el nu era. Dezamăgită de moacă lui neinteresantă și stilul prea nespălat, m-am făcut nevăzută. Știam ca sunt mișto, așa ca am trecut mai departe, la agățat ceva mai bun, evitându-l cu brio și fără să mă preocup prea tare că, i-am rup inima sau încrederea in sine. Aveam să aflu câteva ore mai târziu cât de ruptă e, când mi-a tras un croșeu de stânga, în timp ce urla că, sunt o curvă si ca nimeni nu-l părăsește pe el.

În mintea lui de copil traumatizat – am aflat ulterior ca, era fratele mai mare al unui coleg de generală, dintr-o familie dezorganizată, cu un tată alcoolic și bătăuș – l-am părăsit.

Pe moment însă, eram prea speriată de reacția lui și prea rușinată, ca să mai insist cu explicațiile că, nu e nimic între noi, iar pentru mine un dans nu înseamnă, ca ii sunt prietenă.

Am îndurat mult timp umilința asta, primită la o vârstă fragedă, transformând-o într-o învățătură de minte, un pic greșit înțeleasă. De atunci, am devenit mai atentă la semnalele pe care le trimiteam bărbaților, având grijă să nu întind coarda prea tare cu indezirabilii, fiindu-mi mereu frica de reacțiile lor pline de ura. Adițional am dezvoltat o carență, cea a refuzului inexact. Am devenit incapabilă să refuz direct bărbații, eschivându-mă și făcându-mă dispărută, de fiecare dată când nu eram interesantă. La fiecare refuz al cuiva, mă trecea un fior de frică, că se va răzbuna în vreun fel pe mine, rănit în amorul propriu. Și atunci, începeam evitarea, eschivarea și discuții inutile cu bărbați ce încercau mereu sa ma cucerească. Ma amăgeam că, îi țin așa, potențial, când de fapt știam că nu voi niciodată cu ei. O corvoadă inutilă, pe care am pus-o pe baza faptului că sunt atractivă, și acestea sunt consecințele, în loc să îmi reconstruiesc asertivitatea pierdută de ,la palma aceea.

In loc de concluzie: domnul insistent a persistat cu sms-uri, până când i-am scris. I-am mulțumit pentru întâlnire si i-am spus ca, e cu siguranța o persoană minunată, dar nu cred ca ne potrivim.

Trăiască asertivitatea în relații!

Sunt curtată

~ Căpşunăriţa ~ 22 comentarii

A sunat să-mi spună că mașina e gata.

– Deci, pot sa vin după ea, am întrebat inutil pentru confirmare?
– Dacă doriți, pot să vin eu să vă iau, am auzit vocea de la capătul firului.
– Oh, vă mulțumesc din suflet. Sigur că îmi doresc, dacă nu e nici un deranj pentru dumneavoastră.
– Nu, nu e nici o problemă mi-a răspuns încântat.

I-am dat adresa, amintindu-mi de complimentul pe care mi-l făcuse cu două ore mai devreme, când mă străduiam cu toate puterile mele muierești, să-i explic, ce-i cu zgomotul ciudat pe care l-am auzit la mașină. Mi-a zis că arat foarte bine. I-am zâmbit din spatele ochelarilor filosofici, cu părul prins într-un coc la spate, învârtindu-ma ca o gazela in rochia scurtă din turcoaz aprins.

A fost in 5 minute jos, așteptându-mă cu zâmbetul pe buze în mașina mea. Am urcat un pic surprinsa, iar el m-a întrebat dacă nu mă supăr, că a venit să ma ia tocmai cu mașina mea. A pornit motorul și noi am început discuțiile, conversația legându-se în ritm treptat pe subiecte comune: mașinile, călătoriile pe motocicletă, munca, bicicleta, nevestele, copii, plăcerile vieții… banalități din astea, ce se discută când lumea s-ar fute, dar trebuie mai întâi să de-a cu papagal.

Domnul mecanic, proprietar de auto-service este un vărsător iubăreț, care a fost pe vremuri polițist, însurat cu o polițistă liniștită și mai în vârstă decât el. După ce a înșelat-o cu tot ce i-a căzut pe radar, pentru că-l plictisea groaznic viața monotonă de acasă, a părăsit-o. A trecut pe una mai tânără și sălbatică, de care s-a îndrăgostit nebunește. Înainte de divorț nevastă-sa i-a produs primul copil, cu care are foarte relații bune si de care se ocupa activ, dar care nu l-a împiedicat să se despartă. Cu partenera nebunatică și iubăreață a trăit câțiva ani buni, frumoși, dezechilibrați și foarte motorizați. Până într-o zi, când și-a pierdut cumpătul, si sătul de crizele ei de gelozie și personalitate, a lăsat-o printre certuri și amenințări. Spre surprinderea-i proprie, nu și-a înșelat partenera țicnită, dar a lăsat-o însărcinată cu al doilea copil, deși, cică, nu putea rămâne din cauza unei probleme medicale. Vechea momeală, mușcată cu brio de bărbații. Momentan posedă o nouă gagică în dotare, liniștită, ca prima nevastă. Mi-a spus-o cu o privire de inocentă, că la spovedanie. Mi-a mărturisit cu zel ca, fostele cu copii sunt ambele libere de contract, adăugând modest ca după el, nici unul nu mai vine.

Mecanicului meu, de 40 de ani, îi plac BMW-urile, are vreo 14 mașini și câteva motociclete, a plecat din miliția poloneză din cauza banilor, insuficienți să țină doi copii, la două gagici diferite, și pe el. Trăiește în chirie, iar astă vară, când eu o ardeam prin Iugoslavia pe motocicletă, el o ardea la fel prin Maroc. Are copii blonzi și frumoși, dar nu m-am putut decide dacă îi seamănă prea mult la păr, că el  îl mai are doar în barbă.

După ce am făcut frigul în mașină la aburit parbrizul, mi-a pupat mâna și eu m-am întors acasă intrigată. Pentru că nu sunt o doamna respectabila, a trebuit să nu-i mulțumesc cum se cuvine, cu un sms:

„Mulțumesc pentru ajutorul de azi ;).”

„Toată plăcerea a fost de partea mea 😆.Încă odată îmi cer scuze pentru că ți-am ocupat atâta timp.”

„Toată plăcerea a fost de partea mea😉.”

„Păcat că atât de puțin 😇.”

„Poate cu ocazia următoarei reparații, continuăm discuția.”

„Bucuros. Doar că mașina aia se strică rar 😉.”

Mă gândesc să-i accept o potențială invitație, in caz ca o înaintează, nu de alta, dar  măcar să-mi scot investiția, căci după abureala aferenta, m-a încasat fără jenă. Ce să-i faci? Si 6 guri de hrănit, cer mâncare.

Maturitate si intalnirea de pe Sympatia

~ Căpşunăriţa ~ 8 comentarii

Din cele peste 150 de mesaje pe care le-am primit pe Sympatia, am răspuns cam la 10 și în cele din urmă, am fost la o întâlnire cu un domn mai insistent. Domnul insistent mi-a lăsat 3 mesaje în decurs de două luni, pe care le-am văzut abia acum, căci eu intru rar pe acolo, iar în ultimul mesaj mi-a trimis și numărul de telefon, rugându-mă insistent să-i dau un mesaj. I-am verificat pozele, părea interesant, deși cam în vârstă la o primă privire, dar am zis că, poate mă prea fițez eu, că dacă el are 40 pe hârtie, iar eu 37, cine știe, poate ne potrivim. Apoi mi-am mai zis că, poate ar fi cazul să se prindă și de mine, sfaturile nedorite și morale pe care tot le primesc, și în viața de zi cu zi, și pe aici (mai ales de la fanul meu nr 1 ME ), și că poate a venit vremea să fiu și eu mai serioasă. Deci,  în loc să o mai ard cu englezi de 30, ce joacă la pariuri pentru extra income, hai să o ard cu bărbați de vârsta mai ridicata, serioși in intenții, cu case mari și firme pe profit (cum aveam să aflu mai târziu).

Și am trimis mesajul, serios și cu bune intenții, că doar îmi știa moaca din poză. El mi-a trimis alt mesaj, și după un schimb agreabil, m-a sunat. Cum eram în dispoziția de serioasă, i-am zis să ne vedem la Starbucks, tot peste drum (că doar locuiesc în centru), dar un upgrade serios de la restaurantul italian unde îmi invit toate întâlnirile de pe net. În timpul scurtei noastre discuții m-a luat cu diminutive, ceea ce mi s-a părut un pic aiurea, apoi mi-a zis de câteva ori iubito, alterându-și vocea în timpul discuției, de zici ca era  tătic nefutut. M-am gândit serios, dacă chiar vreau să-mi arat moaca la Starbucks cu el, nu de alta, dar mai iau câteodată un Chai Latte de acolo. Așa ca, am profitat când m-a sunat din nou, și-am schimbat locația, la clasicul Aperol Spritz, din restaurantul uzual cu personal care se schimbă des. Dacă nu ar fi criza de personal prin Polonia, cred că m-ar ști ăștia de peste drum  de damă cu carouri. Cumva, mă îndoiesc că au o imaginație atât de bogata, sa ma ia de inocenta si foarte comoda cu întâlnirile de pe Tinder.

Domnul insistent era si foarte serios, treabă evidentă, dacă aș fi citit cu atenție mesajele lui, cu tentă de anunțuri de la rubrica de matrimoniale, din ziarele ce circulau pe vremuri: domn serios, sensibil, echilibrat, caută doamnă frumoasă, pentru o relație serioasă, bazată pe respect, dragoste și încredere reciprocă (în afară de cuvintele domn și doamnă restul e luat din mesajele lui).

În primul rând mi-ar fi greu să-l descriu, pentru că părea un tip relativ de treabă, foarte singur, ușor frustrat, cu o copilărie marcată de un tată bogat (ce avuse cândva o fabrică în România de acoperișuri metalice), divorțat de maică-sa și cu o nouă familie în peisaj. El lucrase pentru taică-su, de unde și o mică râcă ce ii apărea în ochi, când vorbea foarte elegant despre familia lui. Necăsătorit, fără copii, cu casă proprie la periferie, mi-a spus că a avut trei relații serioase, ultima terminându-se în urmă cu doi ani si jumătate, când tipa l-a părăsit. Nu a zis-o direct, că nimeni nu spune din astea nasoale pe nepusă masă, ci le maschează cu clasicul text „ne-am despărțit de comun acord”. Între noi fie vorba, cu asta se maschează și „i-am dat papucii”, deci trebuie să fii pe fază la patimă sau suspin.

Când m-a văzut a zis un oau din ăla exagerat cu buzele și pula sculată (bănuiesc), complimentându-mă din cap până în picioare pe tot parcursul conversației, despre înfățișarea mea de zeița și personalitatea-mi mirifică, pe care nici nu apucase să o cunoască și despre care, îi furnizam informații false. Am știu că ne oprim la o primă întâlnire în momentul în care ni s-au întâlnit trupurile, unde 160 cm ai mei + 10 cm de la tocuri au echivalat cu mai mult decât poseda el la vedere. Se pare că, nu mă simt confortabil să fiu cu tipi cheli sau mai mici decât mine la înălțime. Adică, 1.60 m nu e chiar așa de greu de depășit, sau e? Ca o consecință am mutat discuția pe el, iar eu mi-am colorat un pic CV-ul, suficient cât să nu mă găsească pe net, dacă îl apucă disperarea. Așa că, i-am zis că sunt unguroaică, doar ca să îl aud despre cum îi pictează nașpa pe românii, din experiența lui taică-su cu fabrica. Nu l-am contrazis, ba chiar mi-a stat pe limbă să-i spun că, trebuia să și-o deschidă în Ungaria. A vorbit mult, fabulând cu plăcere vorbe mari și invitații la el acasă, ba chiar apropouri despre cum am putea noi locui fericiți în casa lui mare, încăpătoare și cu sală de fitness personală.

În timp ce îmi sorbeam Aperol-ul dintre bucățile de gheață, pe un pai grețos din hârtie, cum e noua modă ecologică pe aici, m-am uitat la degetele lui subțiri și îmbătrânite, cu unghii adânc tăiate. Mi-am așezat mâinile pe marginea mesei după ultima sorbitură de alcool, doar ca el să-mi observe lacul roșu aprins, si sa-mi înhațe în secunda următoare palmele între ale lui cu poftă. A început să le mângăie, scoțând un sunet de plăcere, în timp ce eu îmi fixam ochii pe pata negră de pe arătătorul lui, de la măna dreptă. La despărțire m-a îmbrățișat vreo cinci secunde, sărutându-mi paltonul la nivelul gâtului și rugându-mă insistent să-mi fac timp să-l cunosc.

Nu i-am zis de doctorat și alte faze, dar după ce mi-a spus încântat și fascinat că a fost recent la teatrul muzical, după o pauză de mulți ani, pentru o piesă fantastică, nu m-am putut abține să nu-i zic că am găsit piesa medie, recomandându-i ceva mai mișto după părerea mea.

În loc de concluzie o zic pe aia directa: să-mi bag pula, dar dacă libidoși din ăștia îmbătrâniți, bogați, singuri și serioși însemnă maturitatea, mă fac lesbiană!!! Mai bine ling o pizdă, decât să îl las pe ăla vreodată să mă atingă!

Și în timp ce scriu textul ăsta, tipul îmi scrie sms-uri. Lol, va fi greu să mă scap fără o explicație de el. Maturitatea frate, trebuie sa iau taurul de coarne.

Dorințe

~ Căpşunăriţa ~ 18 comentarii

După ce am făcut mișto, că în loc să arunce lumea cu bani aiurea în apă, mai bine mi i-ar da mie, că le promit eu îndeplinirea tuturor dorințelor, iar șansa ca ele să se îndeplinească e aceeași, am aruncat și eu două monede. Cine ghicește ce mi-am dorit, primește două beri 😉.

M-a lovit anxietatea

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Am refuzat din start un job. De fapt, nici nu au apucat aia sa mi-l propună, că eu i-am și întrebat direct, cat îmi pot oferi. Că dacă, răspunsul lor e satisfăcător, atunci îmi iau o zi liberă de la muncă și mă prezint in timpul zilei, pe la amiază, când și cum vor pulele lor la interviu. Mi-a băgat jerpelita de HR-istă duma că, nu îmi poate zice cât îmi dau, să o creadă mă-sa, dar să îi zic eu cât vreau, și îmi zice ea dacă îmi dau sau nu. Și i-am zis. M-a sunat după câteva ore să îmi spună că nu pot da atât, așa că i-am urat mult succes, și printre texte că poate altă dată eu i-am zis că și poate pentru o altă poziție.

Jobul era exact ceea ce am acum, un căcat de middle management, cu un șef probabil beșicos, care nu are chef de nimic și țeluri greu de accesat, cel puțin în primul an. Am mai văzut eu țepe din astea, când te angajează ăia pe piețe strategice, gen Rusia și îți cade rubla în pizdă, iar tu trebuie să faci target-ul, fără să reduci prețurile, că marja frate. Sectorul mai nașpa, jucării (dar nu pentru adulți – dezamăgire), iar țările de lucru Balcanice + Turcia, cu Grecia in pole position. Deci mult succes, la cum le merge economia la greci de ceva ani, bănuiesc că numai jucării de boraci vor să cumpere. Așa că aveam șanse să îmi fac target-ul la Paștele cailor, cel puțin la început.

Nu îmi pare rău că i-am refuzat, așa din prima, fără confirmarea că mă vreau și fără două zile de concediu pierdute aiurea, dar după ce le-am dat cu poate altă dată și pe un alt pot (băteam la ăla de manager al departamentului), m-a lovit anxietatea.

Am eu problema asta cu anxietatea, de fiecare dată când refuz ceva, când las o potențială ocazie să-mi scape, indiferent dacă e bună sau rea. Când nu reușesc să o fructific ceva, mă apucă o stare de neliniște, că poate am arătat ceva cu valoros, deși am înțeles în timp că, sunt „ocazii” pe care trebuie să le lași. Sunt oportunități, din care nu am ce să fructific, consumându-mi doar timpul degeaba. Pierdere de vreme, în loc să ma concentrez pe țelul corect. Aceeași fază o aveam și la clienți, tratându-i pe toți la fel, cu aceeași seriozitate și angajament, până am realizat că sunt unii care doar îmi sug timpul de-a moaca (Pareto law, baby), și am început să fac ajustări. Efectele au apărut imediat, cu multe emailuri necitite și vânzări peste plan.

Din păcate, anxietatea în situațiile critice, e sentimentul oamenilor care vor să facă lucruri mari, dar își pierd timpul cu lucrurile mici. Un fel de auto sabotaj, când în loc să ai în față țelul, mistrețul gras și gustos, privești prea mult în părți, după ciuperci, că merg de o zeamă lungă. Duc anxietatea asta cu mine din România, de pe vremea când am crescut și mi-au tatuat părinții în oase filosofia populară că, munca se găsește greu și oamenii ar munci, dar nu au unde, cică fuge omul după muncă, dar numai nu o prinde. Au uitat să menționeze și capacitățile limitate de înțelegere, respectiv productivitate, a celor indezirabili de către muncă, iar când m-am prins eu cum stau lucrurile în realitate, a fost destul de târziu. Eram deja marcată. În anii recenți am început să depun eforturi consistente ca să îmi schimb abordarea, și deși unele decizii sunt tot mai logice, anxietatea le marchează câteodată cu un sentiment de nesiguranța, frică sau vină.

Viața italiana

~ Căpşunăriţa ~ 3 comentarii

Mă întorc de la Florența, când încep aceste rânduri, într-un tren aproape gol, contemplând la viața italiana. Bella Italia, mereu veselă, cu multă rupere de pulă și plină de intrigi machiavelice, este o țară de vis. Plină de femei frumoase, ce țin țigara între degete ca pe o bijuterie și bărbați eleganți din cap până în picioare, Italia te salută cu ciao și îți întinde bucuroasă un Prosecco. Italia reprezintă o lume aparte pe harta Europei, frumoasă, caldă și relaxantă, cu un tempo redus la minim, plină de stil și mâncare delicioasă. Stilul italian însemnă eleganță, pretenție și atenție la detalii, culoare și mesaj. Mâncare italiană e o armonie de gusturi și arome, ce nu dă greș nici în restaurantele cu multe stele, și nici la taverna din colțul străzii. Vinul italian e o abundență de arome, iar italienii, care îl beau, sunt mereu o companie plăcută, zâmbitori, relaxați și gata să-ți ofere la orice oră sfaturi, îndrumări sau o cafea. Autentic călduroși, mereu bine dispuși și foarte vorbăreți, italienii sunt adevărați mafioți în afaceri, eliminându-și fără de milă sau jenă cei mai loiali amici, dacă banul cere efortul ăsta. Actori de Oscar, își joacă dramele italiene cu multă pasiune, veridicitate și șarm.

Am început să cunosc Italia relativ târziu, fiind încă sunt departe de a o înțelege. O mare parte din împotrivirea mea s-a datorat imaginii proaste pe care o aveam despre Italia, pe vremea când locuiam în România, de unde toți compatrioții luau drumul ei cu patimă. Primul contact cu Italia l-am avut pe vremea studenție, când am traversat Europa într-un autobuz, iar una dintre primele opriri a fost Padova. Acolo ne-au întâmpinat țiganii romulani, cu furtișaguri de vânzare, ținându-ne companie până a coborât din autobuz diaspora locală: zilierii, hoții, prostituatele și combinatorii de ocazie. După momentul acela, Italia mi-a rămas codată în minte ca un loc populat de românași indezirabili, așa că nu m-am prea aventurat în concedii pe acolo, cu excepția unei excursii la schi in Marilleva. Acolo am descoperit Madonna di Campiglio, în vecinătate, un loc mirific în care am petrecut doar o zi, dar unde m-aș întoarce cu plăcere la schi. Mi-am început familiarizarea cu Italia treptat, în călătorii de afaceri, după câteva vizite la Bologna, pe care l-a început am găsit-o plouată, mohorâtă și mucigăită. Imaginea de oraș rece și îmbătrânit mi s-a schimbat după ce am tras un futai sănătos pe una dintre străduțele ei întunecate. Au mai urmat câteva beții vesele cu vinuri albe și roșii, fumuri de țigări împărțite studențește, multă înghețată și viața italiană a căpătat o altă perspectivă.

Am regăsit și românii prin Italia. În anii recenți însă, majoritatea celor pe care îi recunoșteam erau din aia de import, de peste Prut, care se fereau ca dracu de tămâie de limba română, declarând cu tărie că limba lor de baștină e rusa lui Stalin. De obicei prestatori la muncile de jos, în cafenele sau la curățenie, i-am luat ca pe o categorie etnică, cu care nu aveam mai nimic în comun, în afară de faptul că, vorbeam aceeași limbă.

Cu ajutor de la clienții mei am învățat câteva lucruri foarte utile despre Italia: Toto Cutugno e un manelist italian, faimos in Rusia (și România aș adăuga eu) pe care italienii nu îl suportă; Albano și Romina au fost pe vremuri ceva interesant de ascultat, dar în ziua de azi melodilor lor au versuri tâmpite; Mafia e în Sicilia, Camorra in Napoli și Ndrangheta în Calabria, pe unde ar fi bine să nu ajung; dacă, din greșeală nimeresc pe acolo, și ajung prin ceva restaurant, cel mai indicat pentru sănătatea mea ar fi să stau cu fața la ceva perete, că să pot declara ulterior liniștită cu nu am văzut nimic, din ce o fi împușcat cineva pe acolo.

Spre oroare lui Giovanni, băgăm totuși o manea italiană 🙂

Bate vântul schimbării și pe Tinder-ul ăsta…

~ Căpşunăriţa ~ 21 comentarii

Mi-a luat cam 10 minute, să-mi reîmprospătez lista de Tinder. Cam tot al 4-lea like era match, iar doi au și început cu discuțiile, la prima oră din zi. După două texte originale, următorul a fost clasic: poze! Mai multe poze, alte poze, poze cu moaca și banalități din astea. Ce te intrigă, nu-ți dă pace și vrei să afli acum, aici totul. Cel mai bine ar fi să descoperi imediat cum arată, cum vorbește, cum se fute și cum gătește. După ce ai aflat, poți trece liniștit la următoarea, să o descoperi pe aia, poate e mai ciumeagă.

Mă gândesc câteodată, să-mi pun direct o poză cu moaca pe Tinder, că poate s-ar termina discuțiile astea banale, dar cumva, îmi vine să pun pariu că tot o să-mi ceară majoritatea și mai multe poze. M-am înscris mai de mult pe Sympatia (un portal polonez) și acolo am poza mea. Am permanent 50 de mesaje necitite și peste o suta deschise, la care nu m-am obosit să răspund. E un portal plin cu țărani polonezi, toți candidații ideali pentru reality show-ul Fermierul își caută nevastă. Și, pentru că portalul se respectă, își mai cere și bani, dacă vrei să te bagi în seamă cu mai mult de un sms pe zi. Cum futaiul e pe gratis pe Tinder, am zis pas, rămânând la opțiunea de testare.  Cu o singură persoană am reușit să leg totuși ceva discuții și să stabilim o întâlnire. Toate ar fi fost bune și frumoase, dacă aș fi acceptat să merg a el acasă, unde mă învita insistent la vin. Dar, cum nu fac chestii din astea, și am trecut locația în aer liber, a început să mă ia cu pozele, să-i mai trimit poze, probabil să se asigure că, dacă tot își schimbă pijamalele în blugi merită, deși mai sunt și unii care vin în trening la întâlniri. L-am înțeles pe băiat ca, nu-si dorea  să dea peste muma pădurii în realitate, deghizată virtual în gagică mișto. Așa că, i-am trimis poze, dar i-am cerut și eu. Efectul a fost mirific, în timp ce lui i se scula, mie mi se lăsa. I-am dat cu flit, că aveam o urgență în seara cu pricina, motivată de chipul lui rotunjel, bine deghizat în pozele de pe aplicație și burtica în formare. Bănuiesc că, cine înșală, se așteaptă să fie înșelați, iar treaba asta se aplică și la pozele de pe diverse portaluri.

Am dat peste  un coleg de muncă pe Tinder, de care aș putea să fac caterincă în stilul meu clasic, dar … pur și simplu nu mă mai amuză. Nu mă mai amuză nici Tinder-ul, de fel, și aș schimba numele blogului, doar ca, după aia nu-l mai găsește lumea.